blanco era un liliac care, pe timp de vara, era in continua transformare. uneori era rosu, alteori alb, dar de cele mai multe ori avea o culoare atat de mov, incat iti dadea impresia ca vrea sa intre in ochi, in nas, in gat. unii credeau ca e doar timid si vrea sa se ascunda exact in gura lupului. altii ca e increzut si, cei mai pesimisti, ca e bolnav de bila. dar nu era asa. blanco era atat impetuos, incat daca nu impartasea ceva din splendorile pe care le producea, parca nu era el. ce sa mai, iti vara pe gat, cu de-a sila, toate senzatiile sale. un mov absolut!

acum, insa, pentru ca se facuse seara, moment cand senzatiile ii fugeau cel mai adesea de sub control, incerca sa stea cat mai departe. asta nu atat pentru a nu atzatza simturile personajelor care incepusera sa-si faca simtita prezenta la bal, cat mai ales…

- cat mai ales, de ce? se intreba si el, chiar in momentul cand prin fata lui trecu o licuricee, ca o gogoasa alba de lumina.

era in miezul acestei noi dileme, un capat de gand care il facu sa simta cum incep sa prinda forma lucrurile din jur.

- de ce, se intreba el inca o data, sub frisonul acestor noi senzatii care parca ii umflau burta si obrajii cu aer cald si ii dadeau drumul apoi pe cer. brusc, totul incepu sa se invarta in jurul lui, se simti ametit, toate luminile din jur devenisera un glob de foc care il ardeau. blanco de facu alb, se facu rosu, si apoi se facu mov absolut.

- da, Ea, reusi sa spuna blanco. Ea…