Liliacul se cuibări lipicios la pieptul ei aşa cum o făcuse şi altă dată.

Umblase pe străzile furnicate de petrecăreţi. O prinsese miezul nopţii. O lună plină şi înfricoşător de mare şi o buburuză singură (Nebunul nu era pe-atunci) cu buzunarele pline de bomboane se aşezaseră împreună pe bordură. Buburuza cu gândurile ei, luna cu tăcerea. Voia probabil acasă, în cuibul cald al oricărei flori, însă cu lenea stranie de pe aripi nu se putea urni din loc.

Un parfum suav de floare îi dădea târcoale. Se ridică şi se învârti puţin pe trotuare. Nu vedea pe nimeni. “E clar, mă cheamă casa.” De după un colţ (sună cam clişeistic, ştiu, dar aşa a fost) se ivi un cocon în mantie mov. Avea nişte ochi tulburători. Stătea nemişcat şi o privea nu se ştie de când.

Recitalul Veliei luă sfârşit. Unul dintre organizatorii Balului puse imediat mâna pe microfon.

“Sperăm că n-aţi uitat, iar dacă nu ştiaţi mai aveţi încă timp să vă cumpăraţi lozuri pentru tombolă. Câştigătorii desemnaţi prin tragere la sorţi vor beneficia de o excursie surpriză. Grăbiţi-vă, nu mai durează mult!!”

Blanco o apucă repede pe Buburuză de mână şi dispăru cu ea. “Vreau în excursie”, zise el. “Presimt că o să câştigăm. Împreună.”