Blanco se uită la ceas. Toată ziua se învârtise dintr-un capăt într-altul al micului apartament în care locuia. Răbdarea nu se afla printre calităţile lui de bază. O sunase şi pe maică-sa între timp, doar, doar o trece timpul mai repede. Avea o groază de griji de care ar fi vrut să scape, aşa că excursia era binevenită, iar data ei picase la ţanc. Voia s-o revadă pe Buburuză, de fapt mai mult pe cea care se ascunsese sub elitra roşie. Îl treceau tot felul de fiori prin burtă. Din seara balului de când rămăsese singuratic şi tăcut pe marginea lacului n-o mai văzuse pe cea la care visase atâta vreme. Cum putuse el acum deja atâţia ani să o lase cu ochii în soare pe blânda gărgăriţă cu ochi albaştri? Cum putuse el să dispară fără să spună un cuvânt? Nu avea nici-o explicaţie. Poate că în această călătorie voi reuşi să îmi dau seama ce s-a întâmplat cu mine atunci.

Se mai uită o dată la ceas şi luat de gânduri observă că timpul îi zburase altfel. Se precipită, îşi luă rucsacul plin numai cu el ştia ce şi ieşi în goană pe uşă. Aoleu, am întârziat. Sper să mă aştepte, ce atâta grabă? Pe drum febra îi incinse obrajii.