Se trezi brusc. Ploaia îi săgeta pleoapele, care s-au dezlipit dureros dintr-un amestec de lacrimi şi rimel uscat. Respira, respira încă. Era bine. Sângele se scurgea încet de sub rochia de pânză neagră în care era îmbrăcată şi Velia avea senzaţia că, o dată cu el, şi durerea îi părăseşte trupul. Era vie. Simţea pe piele urmele loviturilor, degetele mici îi tremurau, tremurau nesfârşit, ca şi cum le-ar fi lipsit ceva… Au trecut minute lungi până să-şi facă curaj şi să se uite. Unghiile nu erau smulse, ci doar roase până în carne din cauza stâncilor. Doar el îi spusese să nu se zbată…

Era întreagă, asta era tot ce conta acum, nimeni nu trebuie să ştie prin ce a trecut, nimeni nu trebuie să-i facă rău lui Xander pentru asta. Era numai şi numai vina ei. Se ridică uşor şi începu să păşească, nesigură, peste frunze. Pădurea foşnea toată a amintiri.

Cu fiecare pas, memoria ei se întorcea obsesiv la noaptea ce trecuse… Xander o lovea şi plângea. Lacrimi mari, de om crud şi îndrăgostit, pedepsind pentru iubirea care îl roade pe dinăuntru. Mintea ei refuza să pună pe “replay” unele lucruri. Amintirile aveau goluri, dar erau suficiente ca ea să ştie… s-a terminat. Velia nu va mai vrea să-i ştie de nume. Acum ştia totul despre el. Îi cunoştea limitele. Nu mai era nimic de descoperit. Xander îi lăsase doar regrete şi sânge. Acum era timpul să meargă mai departe…