“Tiii, ce vreme!” îşi spuse Optzecica ridicându-se dintre braţele lui Blanco.

Trecuseră deja câteva zile de când plecaseră în excursie. Despre Velia nu se ştia mai nimic, dar parcă nici nu prea o interesa pe ea lucrul acesta. Ideea era că nu se ştie când va mai apărea o asemenea ocazie, să plece de-acasă cam de capul său şi să-şi împlinească o parte din visele alea bătrâne aşa cum şi le reprezenta ea, ca de obicei, mai mult absentă. Nu de puţine ori i se atrăsese atenţia că nu are grijă de lucrurile cu care umblă, că e un pic cam superficială, dar nu-i adevărat, toate gândurile acelea îi făceau munca mai uşoară. Aranja cu răbdare şi minuţiozitate pachetele de marfă în rafturi, dădea cu aspiratorul şi îi mustra în acelaşi timp în sinea ei pe clienţii dezordonaţi şi neatenţi. Asta o deranja pe ea cel mai mult. Ca un fel de lipsă de respect pentru munca ei.

“Ce naiba m-a apucat?” Deschise fereastra şi trase în piept aerul împrospătat de ploaie. Mirosul pădurii de dinaintea cabanei era atât de plăcut… Se plimbase cu Blanco pe cărări până departe în adânc, era extrem de umbroasă. O dată aproape că se rătăciseră. În drumul lor dăduseră peste o căbănuţă. Părea cam în paragină. Se apropiaseră de uşă, era blocată. Blanco îşi deschisese mantia cea mov şi se lipise ca un fluture de peretele casei. Dinăuntru nu se auzea nici-un zgomot. C-or fi fost aiuriţi sau doar puţin cam indiferenţi, cei doi nu forţaseră uşa, nici oblonul ferestrei, ci plecară mai departe încercând să-şi regăsească drumul înapoi spre casă. A te rătăci e doar o iluzie optică. Blanco avea un al nuştiucâtălea simţ.

Optzecica lăsă fereastra deschisă şi se cuibări din nou în coconul cald. Azi n-aveau de gând să plece nicăieri.