Adica incepem din nou sa scriem, daca mai aveti chef, nu? Idei, propuneri? Noi vrem sa punem si pe Gramo’s World un post in care sa povestim pe scurt ce s-a intamplat pana acum, poate mai pescuim niste locuitori…

Toata lumea a fost un pic ocupata, cel putin asa am vazut in ultima vreme pe blogurile celor care mai scriu din cand in cand aici. Soooo,… e ok daca Republica intra in vacanta pana la toamna si continuam povestea atunci?

Erau deja cu totii in padure de vreo trei ore. Ragusisera si obosisera decat o strigasera pe Velia. Acum se stransesera din nou cu totii impreuna -pentru ca, atunci cand plecasera, Jollie avusese ideea sa se imparta pe grupulete- si isi desfaceau pachetele cu sandwich-uri pe patura pe care se asezasera.

-Stam o ora, ne odihnim, si pe urma reluam cautarile, da? a propus cineva din grup, cu voce blanda.

Jollie a oftat, extenuata. Era prea obosita, prea ingrijorata sa-si mai dea seama macarcine vorbea. Simtea ca toata alergatura asta era in zadar. Banuiala din seara trecuta ii staruia in minte si ar fi vrut sa le-o impartaseasca si celorlalti dar-Dumnezeule mare- cum sa faca asta fara s-o puna pe Velia intr-o situatie delicata? Cumk ar suna: “Stiti, colega noastra Velia Arpad obisnuia sa se dedea la acte care pe oricare cetatean al Republicii l-ar soca profund, in atat de hulitul cartier Lumiere…” In nici intr-un caz nu putea sa faca asta!

L-a tras pe Lewis deoparte; el macar stia despre ce este vorba

-Uite care e problema, i-a soptit ea, cred ca noi cautam degeaba pe aici. Am o banuiala ca cineva anume ar putea stii foarte multe despre disparitia Veliei.

Lewis a ridicat o spranceana, mirat.

-Cine?

Jollie si-a lasat ochii in jos, descumpanita.

-Xander Wolf. Stii povestea, a continuat ea, mai insufletita. Cum a cautat-o dupa atatea luni, cum au petrecut o seara minunata impreuna, ca pe urma el s-o invite la bal si sa nu apara… Ce naiba vrea nenorocitul ala de la viata ei? Si acum, in sfarsit, si-a gasit si ea un baiat bun, iar celalalt isi musca, cel mai probabil, pumnii de furie…Omul asta nu stie sa piarda, nu accepta sa fie umilit…eu il cred in stare de orice.

-Inteleg, i-a raspuns Lewis, dus pe ganduri. Ce crezi ca ar rebui sa facem?

-Sa sunam la politie! a exclamat Jollie. Ce raspuns tipic pentru un cetatean al Republicii! s-a gandit in acelasi timp. Cu simtcivic si cu incredere in legi…

-Jollie…nu stiu ce sanse avem. Omul asta e mai presus de orice banuiala; ti-am povesti ca la proces judecatorul aproape ca nu a vrut sa o asculte pe Mara?

Jollie si-a strans usor pumnii mici, de revolta.

-Stii ca inca imi mai e frica? Pentru palma pe care i-am dat-o atunci, vreau sa zic. Dar nu regret. Nu regret deloc. De fapt, i-as mai trage cateva palme daca as avea ocazia.

Lewis n=a mai raspuns nimic,. Era ingandurat. Asa era el mereu atunci cand cauta o solutie la o problema. De fapt, asa erau si foarte rarele lui certuri cu Mara: ea se infuria, privea inspre tava exasperata iar el se inchidea in sine, calm si incruntat, timp de cateva ore. Dupa care vorbeau linistit, rational, pana cand ajungeau la impacare, la acel val neasteptat de tandrete care face ca totul sa fie bine din nou.

-Lewis… a spus ea dintr-o data, tu ce ai face daca Mara s-ar hotari intr-o zi sa te paraseasca pentru altcineva?

Lewis a privit-o ca si cum i-ar fi cerut sa vizualizeze un cerc patrat; nu surprins, mai degraba confuz.

-Habar n-am, nu-mi pot imagina. de ce?

-E un experiment mental. Incearca.

-In mod sigur, as suferi enorm; poate ca viata mi s-ar parea neinteresanta si gri, as deveni ursuz…

Jollie aproba din cap, dar, dupa o secunda, il intrerupse cu blandete

-Sti, de fapt ma refeream la altceva. Sa presupunem ca ai putea sa stii cu certitudine ca ea e nefericita langa tine si acolo, cu celalalt, ar fi fericita. Sa mai presupunem si ca ea nu are nicio [putere sa se desprinda de tine-totul depinde de ce alegi tu. Ai lasa-o sa plece sau ai tine-o langa tine?

Lewis a privit-o de data asta surprins; aproape manios.

-Jollie, cum poti sa ma intrebi asa ceva?  E cel mai firesc lucru din lume sa o las sa plece! As fi o bestie daca as gandi altfel, nu? Cum crezi ca as putea fi eu fericit stiind-o pe ea nefericita? Cum? Bineinteles, as fi trist. Foarte trist. Dar as avea , in chip de consolare, constiinta ca ea e fericita acolo unde e.

Bineinteles…Lewis, atat de intransigent…nici nu se putea astepta la alt raspuns din partea lui.

-Sa te intreb altceva. Sa zicem ca tu te-ai desparti de Mara. De data asta, e alegerea ta si numai a ta. Pe urma, ea si-ar gasi pe altcineva si ar fi fericita cu el. Nu te-ar vrea inapoi. Ce ai face?

-M-as resemna, ce altceva as putea s-o fac? Habar n-am unde vrei sa ajungi cu iontrebarile astea… Stii doar cat de mult ne iubim noi doi…

-Incerc sa inteleg niste situatii de viata. N-are nimic de a face cu tine si cu Mara.

Lewis a zambit, idulgent. Incepuse sa inteleaga.

-Are legatura cu Velia, nu?

Jollie a aprobat din cap.

-”Arunci ceva si-i tot al tau fiindca esti tare si-asa vrei…” murmura ea. Asta era din Tristan si Isolda.

-Parca tin minte…

-Si asta se intampla acum cu Xander. Vreau sa le spun si celorlalti, dar habar n-am cum. Nu vreau s-o judece, intelegi…

-E greu…

-Mi-a venit o idee, spuse dintr-o data Jollie si se ridica in picioare.

La cativa metri distanta de restul grupului, Mischa statea ingandurat si incordat. Nu se atinsese de mancare; nici acum, nici azi-dimineata si nici aseara. I-a pus o mana pe umar si i-a zis cu glas bland.

-Mischa…poti sa vii putin sa vorbim?

Mischa s-a ridicat, la fel de ingandurat, mecanic parca. Privea in gol. Au facut cativa pasi impreuna.

-Tu o iubesti pe Veila, nu-i asa?

-Da…raspunse el privind, in continuare in gol.

-Am niste banuieli in legatura cu disparitia ei.

Mischa a parut ca se trezeste brusc dintrun somn adanc. I-a luat mainile in ale lui, infrigurat

-Spune… spune tot ce stii…

-In primul rand, vreau sa-ti spun ca Velia te iubeste.

Aici blufa, poate, sau facea o presupunere fortata, doar pentru ca voia asa de mult sa-i vada mpreuna. Dar fie ce-o fi….

-Asa ca vreau sa-mi promiti, continua ea, ca orice va fi, nu o s-o judeci. E vorba despre un om care vrea sa-i faca rau. Foarte mult rau. iti spune ceva numele lui Xander Wolf?:

-Stiu totul, raspunse Mischa simplu. Eu i-am bandajat ranile dupa ultima noapte cu Xander.

Jollie si-a muscat buza, incercand sa nu o podideasca lacrimile de revolta. Mischa ii tinea mana strans intr-a lui; intre ei se crease o complicitate; stiau amandoi un secret.

-Crezi ca e cu Xander? a intrebat el, trist.

-Da. Asa cred.

-Nu…nu se poate… spui ca ma iubeste? Atunci, de ce…? Inseamna ca de fapt nu…

-Mischa… Jollie i-a strans mana si mai tare, ghicindu-i dintr-o privire gandurile si dezamagirile. Cred ca ea se afla acolo, oriunde ar fi, cu Xander, impotriva vointei ei. Si mi-e frica de ce ar putea sa-i faca…Ar trebui sa aflam unde si sa facem ceva…orice… nu stiu; nici nu stiu daca si cum am putea sa le spunem celorlalti despre banuiala asta; n-as vrea ca ei sa o judece…

Mischa a clatinat usor din cap. Intelegea perfect.

-Tu ce zici sa facem? l-a intrebat Jollie, privindu-l in ochi.

Se trezi într-un întuneric umed şi neliniştitor. Habar nu avea unde se află, dar începea să bănuiască pentru ce. Mâinile îi erau legate cu funii groase de două inele mari din metal prinse în perete. Dacă îşi întindea degetele puţin, putea simţi legăturile precise şi fermitatea rece a fierului. Capul o durea cumplit, ceea ce o făcea să se concentreze mai greu… “oare ce se va întâmpla cu mine?“… neliniştile pluteau în gândurile ei tăcute. Ar fi încercat să ţipe, dar deznădejdea că nimeni n-o va auzi o făcu să rămână tăcută.

Velia tresări ascultând zgomotul de paşi care se apropiau prin întuneric. Era probabil într-un subsol, umezeala o făcea să respire greu, îşi simţea vocea sfârşită şi gândurile vraişte. Uşa scârţâi şi, în liniştea care se aşternuse pentru câteva secunde scurte, răsună vocea lui. Vocea care o făcea să tremure de excitaţie şi de teamă în egală măsură… vocea care îi poruncea să se supună…

“Ţi-ai cam făcut de cap în ultima vreme, domnişoară – şi e cazul să plăteşti“, spuse Xander.

Raspunsul Optzecicai la intrebarea pusa de Jollie n-a fost consemnat in povestea Republicii. Probabil a fost ceva de genul: “ei, o sa apara ea dimineata”. Sau: “nu-ti face griji, probabil nu e nimic grav” Sau: “Eh, o sa vedem…”. Un lucru se stie. Toate lumea se dusese la culcare cu o strangere de inima. Toata lumea care aflase, bineinteles.

Iar acum incepuse o noua zi. Velia nu aparuse. In locul vizitei la izvoarele termale, excursionistii nostri isi propusesera sa plece in cautarea ei. Misiunea avea sa le fie ingreunata, insa, de faptul ca vremea nu era tocmai frumoasa. La orizont se adunau nori negri, amenintatori…

Dupa cateva ore, devenise deja clar. Velia nu se intotrsese si nici nu daduse vreun semn de viata. Jollie a incercat de mai multe ori sa o sune. Nimic. N-avea semnal.

A dat cu mobilul de pamant, furioasa.

-Jo… Te rog eu mult, calmeaza-te, i-a spus Lewis, linistitor, lasandu-si o mana linistitoare pe umarul ei. Poate vrea sa se plimbe sau poate s-a ratacit… ai vazut ca nici Larsen n-a patit nimic. Poate acum e si ea in drum spre hotel cu un motociclist simpatic…

-Sa speram, a murmurat ea sumbru. Am o presimtire, si de asta sunt ingrijorata…

Lewis a ras usor, calm. Se vedea ca nu o ia in serios. “Cat de rational , cat dde logic si de calm poate sa fie…” a gandit Jollie. Asa era dintotdeauna. Si Mara-la fel, parea sa respire rigoarea legilor.

-Tu ce crezi, Foxie, crezi ca s-a intamplat ceva cu Velia? a soptit Jollie , mai mult pentru ea decat pentru pisica pe care o tinea in brate. Foxie a ridicat din sprancene a mirare putin ingrijorata: “N-are ce sa se intample, din cate stim noi…dar daca totusi?”

Trecuse deja de ora mesei. Jollie nu reusise sa manance aproape nimic- doar cateva lingurite de crema de zahar ars, inghitite fara sa le simta gustul si fara sa o intereseze ce si cat mananca. Presimtirea aceea vaga ii persista in minte, se transforma in ritmul pe care il batea, nervoasa, in tablia mesei, in tiuitul pe care incepea sa il auda in urechi… Auzea si parca nu auzea vocea lui Lewis incercand sa o convinga sa manance ceva, “macar o farfurie de supa, Jollie, o sa ti se faca rau daca nu mananci” . N-avea chef nici de supa nici de nimic altceva.

La urma urmei, poate chiar se comporta irational. Adica- ce Dumnezeu, doar nu era sa o omoare cineva, in tara nu se intamplasera decat trei crime in ultimii douazeci de ani- si ultima fusese cand Jollie era la gradinita. Asa ca… Dar, se trezea ea gandind, dar cicatricile de pe mainile Veliei? Nici asta nu se intampla prea des in Republica, nu-i asa?

Urmatoarea jumatate de ora si-a petrecut-o incercand sa se convinga ca Velia n-a patit nimic, ca o sa se intoarca in urmatoarele cinci minute… N-a reusit. Simtea totusi ca a facut un pas inainte. Acea teama difuza, nejustificata la inceput, capatase acum in mintea ei un nume.

Xander Wolf.

Cine altcineva?

Simtea nevoia sa vorbeasca cu cineva, sa-si impartaseasca temerile. Nu cu lewis, el e mult prea calm, prea rational, prea sigur de tot. Asa ca s-a asezat, ingandurata, langa Optzecica.

-Tu ce crezi ca s-a intamplat cu Velia?

Seara, Mischa a vorbit cu recepţionerul hotelului şi a primit cheia sălii festive; au făcut primele probe de sunet, care s-au lăsat cu un jam session de toată frumuseţea. Toţi cei din grup erau încântaţi şi mai cereau câte un cântec, astfel că distracţia s-a prelungit mult după miezul nopţii. Musuak a fost singurul care s-a dus mai devreme la culcare, pentru că avea de condus a doua zi…

În întunericul camerei, ghemuită în braţele lui Mischa, Velia se chinuia să adoarmă. Întotdeauna îi era mai greu prima oară într-un pat străin. O răscoaleau gânduri şi imagini din perioada cu Xander, mângâierile lui, muşcăturile lui, mirosul halucinant de tămâie şi sânge din pivniţele Dark Dream-ului. Somnul era încă departe, degetele ei se prindeau cu disperare mută de cutele cearceafului. Ştia că în spatele pleoapelor, Mischa îşi născoceşte un vis despre ei doi. Se simţea vinovată, prinsă la mijloc în propriul joc. Îi era dor şi îi era teamă – de Xander. Îi era milă – de ea însăşi.

Dimineaţa a început cu un telefon de la recepţie, un mic-dejun ca-n taberele din liceu, zâmbetul lui Jollie şi discuţii amicale purtate la masa de pe terasa hotelului. Musuak a lăsat microbuzul la ieşirea din pădure şi li s-a alăturat în mica expediţie spre izvoarele termale. O prindea pe Larsen de mână la fiecare coborâre mai abruptă pe care o aveau de făcut pe cărări. Nu aveau un ghid, doar hărţi frumos colorate. Jollie era bine-dispusă, vorbea continuu cu Lewis, cuvintele ei sunau ca un ciripit cristalin şi plăcut în liniştea pădurii. Velia nu reuşea să fie atentă la sensul frazelor ei, dar nici la Mischa. “Tu mă asculţi când vorbesc cu tine?” o întrebă el un moment dat. “Nu”, răspunse sincer fata, “acum doar tac şi încerc să mă bucur de pădure”. Mischa n-a avut replică. Tot restul drumului i-a dăruit un zâmbet fals, mulţumită că el îi respectă tăcerea.

Au decis să facă un mic popas într-un luminiş. Jollie era încântată că poate vor vedea căprioare. Şi dintr-o dată, toată dulcegăria amabilităţilor ei, toat trăncăneala politicoasă a celorlalţi i s-au părut Veliei prea mult. “Trebuie să respir… să fiu singură un pic, adică. Mă întorc imediat, nu-ţi face griji”, i-a spus lui Jollie şi a lăsat-o stând pe o piatră, privind dezorientată în urma ei. Ceva o chema în desişul pădurii, era ceva ca o şoaptă de dor în foşnetul frunzelor, o muzică ascunsă… doar pentru urechile ei.

A mers până ce gleznele i-au obosit de urcuşuri şi pante, mâinile i s-au murdărit de noroi în timp ce încerca să se caţere cât mai sus. O parte din sufletul ei ştia că paşii i se vor rătăci, dar dorinţa de-a ajunge cât mai departe (unde? unde?!) era prea puternică. “N-ai ce căuta lângă Mischa”, îi sopţea susurul abia perceptibil al izvoarelor. “Muzica ta nu-şi va găsi ecou”, continuau frunzele, legănate de un vânt prevestitor. “Nu te poţi simţi liberă cu adevărat decât în lanţuri”, recunoşteau cu voce joasă gândurile ei. Buzele i se uscaseră şi genunchii îi tremurau de oboseală… oare ceilalţi au început deja s-o caute? Contează?!

Printre trunchiurile groase ale copacilor, distingea forma unei cabane. O pagodă veche, purtând pe stâlpi urmele unui incendiu de demult. Crengi date la o parte, o potecă bătătorită recent de paşi mari şi siguri. Velia se opri în mijlocul luminişului. Inima îi bătea nebuneşte. De ce?! De ce teama asta? Doar în Republică nu se întâmpla niciodată nimic, nu existau infractori, nimeni nu avea nevoie să fure… totul era aşa cum trebuia să fie, materializarea unui ideal. Poate aici au locuit pe vremuri nişte oameni simpatici, ca Jollie, aşa da; iar acum au venit să vadă dacă vechea lor cabană mai e aici. Da, aşa trebuie să fie…

Un foşnet scurt se auzi în spatele ei. Velia grăbi pasul. Ştia că nu mai e singură. Să ţipe – cine ar auzi-o? Să se întoarcă, calm şi cu un zâmbet larg – ar putea da cu ochii de un mistreţ sau ceva asemănător. Prea multe gânduri! Se grăbi spre uşa cabanei, apăsă puternic pe clanţă… în urma ei, foşnetul devenise constant, luând din ce în ce mai clar forma unor paşi. Normal că era închis, cine şi-ar fi lăsat casa descuiată în mijlocul pustietăţii?! Pe tocul uşii, un semn gravat în lemn şi oarecum şters îi atrase atenţia Veliei: un cerc negru împărţit în trei, trei puncte albe în fiecare parte… nu se poate, nu are cum, nu are ce căuta aici!

În aceeaşi clipă, o mână sigură îi prinse mâinile fragile şi rece la spate - şi, înainte de-a mai apuca să facă vreo mişcare, îi curmă ţipătul acoperindu-i gura cu o batistă. Un miros înnecăcios îi făcu ochii să lăcrimeze, în timp ce gândurile i se înceţoşau tot mai mult… cloroform… “nu-i nimic, va fi bine… o să trec prin asta … va fi bine“, mai apucă să-şi spună Velia înainte de-a se prăbuşi în braţele străinului…

“A, nu am vazut cum arata!”, spuse Larsen. “Nu si-a scos casca.” Vocea ei suna vag a regret, dar asta din cauza ca incerca sa fie politicoasa fata de Jollie. De fapt nu regreta nimic. Primi cheia de la receptie, era singura in camera.

Era trecut de pranz. “Probabil ca ceilalti au mancat deja”, isi spuse. Isi scoase sanvich-urile cu gem si branza. Le manca mai intai pe cele cu gem, iar apoi pe cele cu branza. Erau foarte bune.

Apoi se mai invarti un pic prin camera, iar apoi se hotara sa se culce. Maine se trezeau toti dis-de-dimineata ca sa mearga sa vada izvoarele termale.

p.s. (meta): Luni incepe ziua urmatoare, in care mergem la izvoarele alea si se pierde Velia pe drum, right? Cine vrea sa fie povestitorul?

OK…deci Larsen ajunsese. Deja Jollie se simtea mult mai bine. “E vacanta, e frumos, o sa ma relaxez, o sa ma fac frumoasa” s-a gandit ea, fericita, “o sa cunosc lume draguta, o sa am tot timpul din lume de stat la taclale cu Velia” a continuatin timp ce isi tragea una dintre valize pe  hol. Pe cea mai usoara; Lewis se inhamase, cu amabilitatea lui obisnuita, la cea grea si fredona o melodie in timp ce urca scarile.

-Pe asta o cantau la radio prima data cand v-ati cunoscut, tu si cu Mara, nu-i asa?

Lewis aproba din cap, zambind usor preocupat. Cum reusesc oare oamenii astia, asa ca Lewis si Mara, sa fie atat de draguti si de simpatici? Uite, de fapt de asta e aici la noi cea mai frumoasa tara din lume; pentru ca suntem liberi si pentru ca am invatat din mosi-stramosi sa ne purtam frumosi unii cu altii.

“Uite, acum am de gand sa fiu si eu draguta si relaxata” gandi mai departe Jollie, “iar Simonne si Lu n-au decat sa…”- si aici urmeaza una dintre acele expresii pe care este indeobste nepoliticos sa le spui in gura mare.

Larsen parea chiar bine-dispusa atunci cand a ajuns. In sfarsit aveau putin timp sa stea de vorba

-Asaaaa…si ziceai ca ai mers cu un motociclist. Era dragut?

Nu s-a putut abtine sa nu chicoteasca. Lui Jollie ii placusera dintotdeauna motociclistii.

Ultima parte a drumului Larsen o facu schimband mai multe mijloace de transport. Oamenii din republica erau in genere prietenosi si dispusi sa se ajute unii pe altii. Larsen merse mai intai cu un motociclist, apoi cu o camioneta rosie, iar apoi cu o caruta care mergea in padure dupa lemne. Aceasta o lasa destul de aproape de cabana.

Dupa ce merse pe jos un pic, ajunse. Ceilalti erau deja acolo.