Publicat de: gramo | Noiembrie 17, 2008

Ceilalti, insa, nu mai apareau…

Ceilalti, insa, nu mai apareau. „Or fi murit cu totii?” – se intreba Larsen. Incerca sa stea linistita si sa mai astepte o vreme. Nu se intampla nimic. Sala de mese era pustie.

Larsen inchise ochii si astepta inca un pic asa, cu ei inchisi. Cand ii deschise, isi dadu seama ca sta culcata intr-un pat si priveste in tavan. Se uita buimacita in jur. Recunostea, incetul cu incetul, obiectele. Asta era casa ei cu adevarat. Restul fusese un vis.

„Republica si cu toti cetatenii ei nu exista”, realiza Larsen. Apoi sari cu vioiciune din pat si se duse la baie sa se spele pe ochi. In cateva minute trebuia sa mearga la scoala.

Publicat de: gramo | Noiembrie 6, 2008

Propunere (meta-stuff again)

Am vazut ca n-au mai aparut persoanaje noi (si cu pofta de scris). Si nici n-a mai scris nimeni. Ne gandeam ca am putea sa aflam ce s-a intamplat cu Velia si de ce-a murit Musuak si dupa aia sa inchidem sandramaua (adica sa incheiem cumva povestea intamplarilor din Republica si sa nu mai scriem dupa aia, nu sa stergem blogul). Cum vi se pare ideea asta?

Publicat de: gramo | Octombrie 26, 2008

La multi ani! :)

Look, Republica a implinit un an!

Publicat de: gramo | Octombrie 22, 2008

Musuak

Usa era inchisa. Larsen batu usurel, iar apoi mai tare. Apasa pe clanta si intra in incapere. Musuak era intins pe covorul din camera si se uita fix in tavan, cu o expresie absenta. „Oh, dear, isi spuse Larsen, a murit!” Se apropie de el si ii atinse mana. Era rece. Se ridica imediat in picioare si iesi iute din camera.

Nu ii era frica de moarte, dar se simtea neplacut. Acum trebuia sa-i anunte si pe ceilalti participanti la excursie. „Nu trebuie sa ma grabesc”, isi spuse. „Nu mai e nimic de facut acum, e deja mort.” Se duse in sala de mese si se aseza linistita pe un scaun, asteptand sa vina ceilalti.

Publicat de: republicagramo | Octombrie 19, 2008

Mischa

Era tarziu… trecut de 10, probabil… Mischa privea in gol, desprins de lume. Asta facuse de azi-dimineata. Nu dormise nici noaptea asta, nici noaptea trecuta. Jollie, langa el, il tinea strans de mana. Isi daduse seama- nu avea, cel putin pe moment, ce sa faca pentru Velia; putea in schimb macar sa incerce sa-l asculte pe el, cel cu privirea ratacita si inlacrimata.

-Ma simt vinovat…spuse el in cele din urma.

-De ce?

Sprancenele lui Jollie se arcuira a mirare.

-Stiu cum gandesc oamenii ca Xander… El probabil ca se razbuna acum pe Velia, din cauza mea.

-Mischa… ii spuse ea cu blandete, nu ai de ce sa te simti vinovat. E cea mai mare prostie! Uite, eu cred ca tu esti cel mai bun lucru care i s-a intamplat Veliei pana acum. Ea are nevoie de iubirea ta.  Cred ca e ca si cum ti-ai reveni dintr-un cosmar si ai invata sa respiri din nou, nu?

El zambi si nu raspunse nimic.

-Apropo… ma tot gandesc la o chestie, poate ca tu m-ai putea ajuta sa raspund la o intrebare care ma framanta; desi probabil, ca sa am toate piesele puzzle-ului astuia, ar trebui sa-l intreb si pe Xander, adauga ea, cu un ras nervos.

-Ce intrebare?

-De ce unii dintre noi iubim neconditionat, fara sa cerem nimic, iar altii pretindem iubire fara sa dam nimic in schimb?

Mischa ramase tacut.

-Tu ai iubit vreodata? o ontreba el, in cele din urma

-Poate ca intr-o zi o sa-ti povestesc….

Publicat de: gramo | Octombrie 15, 2008

Larsen se trezi brusc

In ziua de dinainte, vizita la izvoarele termale se transformase intr-o cautare a Veliei. Fara nici un rezultat. Se intorsese cu o stare proasta de ingrijorare. N-o cunostea aproape deloc pe Velia, dar era un lucru cu totul neobisnuit ca o persoana sa dispara in Republica.

Dupa masa de seara se retrasese in camera ei, incercand sa desluseasca itele franturilor de replici pe care le prinsese din discutiile celorlalti. Pana la urma, toate gandurile ei se indreptara in aceeasi directie: „E o poveste de iubire, totusi. Nu poate sa fie ceva prea rau.” Eh, ce stia ea ce e iubirea.

Adormise devreme si nu visase nimic. Acum era treaza si extrem de lucida. Ploaia de afara, cu irizatiile ei mov, ar fi trebuit sa o faca sa simta ca traieste intr-o lume ireala. Cu toate astea, Larsen era intr-o cu toata alta stare. Incerca sa fie foarte practica.

„Trebuie sa mananc,” se gandi. „Dar mai intai trebuie sa vorbesc cu Musuak, nu stiu unde a disparut ieri. El ar trebui sa aiba niste idei bune. Iar apoi trebuie neaparat sa o gasim pe Velia. Dar pentru asta trebuie sa plecam cat mai repede sa o cautam, mai tarziu s-ar putea ca vremea sa se strice si mai tare.”

Se imbraca pe fuga si se duse sa-i bata la usa lui Musuak.

Publicat de: republicagramo | Octombrie 15, 2008

Mov

„Mov ca mine.” Blanco era în general cam tăcut. Nici acum nu făcea excepţie. Nu se-auzea din el decât zgomotul de paşi pe zăpadă al aripilor în formă de mantie (sau al mantiei în formă de aripi, la alegere) cu care o cocoloşea pe Buburuza lui. Prefera să nu piardă timpul cu palavre, excursia era ca şi dusă pe apa sâmbetei, nu mai scotea nici-un cuvânt. Dar telepatia funcţiona perfect. Şi bineînţeles limbajul trupului cuibărit la pieptul Buburuzei învelite în propriile lui aripi. Ar fi rămas permanent lipit aşa de ea. Când aceasta se desprinse de lângă el şi păşi către fereastră nu-i păru prea bine. Dar se resemnă imediat. Ploaia de-afară era mov. Avantaj el.

Publicat de: republicagramo | Octombrie 14, 2008

„Tiii, ce vreme!” îşi spuse Optzecica ridicându-se dintre braţele lui Blanco.

Trecuseră deja câteva zile de când plecaseră în excursie. Despre Velia nu se ştia mai nimic, dar parcă nici nu prea o interesa pe ea lucrul acesta. Ideea era că nu se ştie când va mai apărea o asemenea ocazie, să plece de-acasă cam de capul său şi să-şi împlinească o parte din visele alea bătrâne aşa cum şi le reprezenta ea, ca de obicei, mai mult absentă. Nu de puţine ori i se atrăsese atenţia că nu are grijă de lucrurile cu care umblă, că e un pic cam superficială, dar nu-i adevărat, toate gândurile acelea îi făceau munca mai uşoară. Aranja cu răbdare şi minuţiozitate pachetele de marfă în rafturi, dădea cu aspiratorul şi îi mustra în acelaşi timp în sinea ei pe clienţii dezordonaţi şi neatenţi. Asta o deranja pe ea cel mai mult. Ca un fel de lipsă de respect pentru munca ei.

„Ce naiba m-a apucat?” Deschise fereastra şi trase în piept aerul împrospătat de ploaie. Mirosul pădurii de dinaintea cabanei era atât de plăcut… Se plimbase cu Blanco pe cărări până departe în adânc, era extrem de umbroasă. O dată aproape că se rătăciseră. În drumul lor dăduseră peste o căbănuţă. Părea cam în paragină. Se apropiaseră de uşă, era blocată. Blanco îşi deschisese mantia cea mov şi se lipise ca un fluture de peretele casei. Dinăuntru nu se auzea nici-un zgomot. C-or fi fost aiuriţi sau doar puţin cam indiferenţi, cei doi nu forţaseră uşa, nici oblonul ferestrei, ci plecară mai departe încercând să-şi regăsească drumul înapoi spre casă. A te rătăci e doar o iluzie optică. Blanco avea un al nuştiucâtălea simţ.

Optzecica lăsă fereastra deschisă şi se cuibări din nou în coconul cald. Azi n-aveau de gând să plece nicăieri.

Publicat de: republicagramo | Octombrie 13, 2008

Back from hell

Se trezi brusc. Ploaia îi săgeta pleoapele, care s-au dezlipit dureros dintr-un amestec de lacrimi şi rimel uscat. Respira, respira încă. Era bine. Sângele se scurgea încet de sub rochia de pânză neagră în care era îmbrăcată şi Velia avea senzaţia că, o dată cu el, şi durerea îi părăseşte trupul. Era vie. Simţea pe piele urmele loviturilor, degetele mici îi tremurau, tremurau nesfârşit, ca şi cum le-ar fi lipsit ceva… Au trecut minute lungi până să-şi facă curaj şi să se uite. Unghiile nu erau smulse, ci doar roase până în carne din cauza stâncilor. Doar el îi spusese să nu se zbată…

Era întreagă, asta era tot ce conta acum, nimeni nu trebuie să ştie prin ce a trecut, nimeni nu trebuie să-i facă rău lui Xander pentru asta. Era numai şi numai vina ei. Se ridică uşor şi începu să păşească, nesigură, peste frunze. Pădurea foşnea toată a amintiri.

Cu fiecare pas, memoria ei se întorcea obsesiv la noaptea ce trecuse… Xander o lovea şi plângea. Lacrimi mari, de om crud şi îndrăgostit, pedepsind pentru iubirea care îl roade pe dinăuntru. Mintea ei refuza să pună pe „replay” unele lucruri. Amintirile aveau goluri, dar erau suficiente ca ea să ştie… s-a terminat. Velia nu va mai vrea să-i ştie de nume. Acum ştia totul despre el. Îi cunoştea limitele. Nu mai era nimic de descoperit. Xander îi lăsase doar regrete şi sânge. Acum era timpul să meargă mai departe…

Publicat de: republicagramo | Octombrie 13, 2008

Ploua…

Urmatoarea zi incepu cu o ploaie cum arareori se intampla in mai. Tot asa cum arareori se intampla ca, in cea mai frumoasa tara din lume, oamenii sa aiba taine de nerostit, sa fie altii decat se arata a fi…. Caci sa te intrebi daca nu cumva chipul zambitor al omului de langa tine nu e decat o masca inseamna sa ajungi sa pui sub semnul intrebaii insasi fericirea despre care ai crezut ca este daruita tuturor.

Picaturi repezi de ploaie peste acoperisul hotelului… si Velia nu e nicaieri….

Older Posts »

Categorii